Galerie Foto: 
24
2014 Iunie
↑ PRINT VERSION    |    ↓ SAVE AS PDF         A | A
NICOLAE PURCĂREA: „Eu am fost un timid incurabil toată viaţa”
GALERIE FOTO 3

Nicolae Purcărea s-a născut la 13 decembrie 1923 în Braşov. A fost arestat de patru ori (1942, 1945, 1949, 1958) şi condamnat în total la peste 20 de ani închisoare. A fost închis la Braşov, Văcăreşti, Alba Iulia, Caracal, Craiova, Piteşti, Poarta Albă, Peninsula, Jilava, Gherla, Codlea, Culmea, Grind, Galaţi, Aiud, dar a stat şi în domiciliu obligatoriu în Bărăgan între ultimele două arestări. A fost eliberat la 29 iulie 1964. Mai jos aveţi un fragment despre viaţa din domiciliul obligatoriu, dintr-un interviu extins publicat în volumul III al seriei „Experienţe carcerale în România comunistă”, coordonat de Cosmin Budeancă. Puteţi comanda volumul direct de pe site-ul editurii.

 

Care a fost prima impresie când aţi ajuns acolo?

Era în ’56, bănăţenii plecaseră din ’55, casele lor începuse’ deja să se năruie... Erau din pământ bătut sau din chirpici şi dacă n-aveai grija de ele se strica’. Ploaia le rodea, le mânca, şi mai erau şi cetăţenii care mai rămăsese’ şi care mai luau un geam, o uşă, ca să-şi repare propria casă. Mai rămâneau doar acoperişurile acoperite cu stuf sau cu paie... Când am ajuns acolo, mi-a spus miliţianul: „Du-te la un cunoscut şi stai până îţi găseşti o casă!” Şi pe cine l-am găsit acolo? Pe Bucur Stănescu. Era un tip foarte deştept, mai în vârstă ca mine... Fusese elevu’ lui Nae Ionescu, şi era profesor de filosofie... A stat o vreme în Germania, a venit în ţară în ’46 şi bineînţeles că a fost arestat şi el. A stat o grămadă de ani necondamnat, a fost şi pe la Aiud, da’ era tipul de om care suporta foarte greu jugul şi totdeauna era luat la anchete când aveau ocazia, că la anchete cu cât te arătai mai deştept, cu atâta te credea’ un opozant mai puternic, mai dârz. Or Bucur Stănescu era din acesta, se lua totdeauna la harţă cu ei, încât era foarte des anchetat la Feteşti. El era mai demult acolo, şi am stat la el o vreme, până mi-am reparat şi eu o casă. Şi când m-am uitat, am observat că peste drum era casa doamnei Antonescu, iar în spatele meu stătea doamna Lilica Codrean, fosta soţie a lui Corneliu Codreanu, căsătorită acum cu colonelul Praporgescu, băiatu’ generalului Praporgescu din Primul Război Mondial. Şi din cauza ei, şi colonelul erau cu domiciliu’ obligatoriu în comună.

 

Aţi putea să evocaţi figura doamnei Antonescu?

Doamna Antonescu era o fiinţă demnă. Înaltă, destul de slăbuţă... Nu era slabă, dar, totuşi, la vârsta ei nu era nici grasă, cu părul alb şi cu o anumită ţinută. Mergea ţanţoşă aşa, că seara ieşea şi ea să dea câte un tur, să facă o plimbare de seară. Eu băteam tabla până târziu, iar ea a doua zi îmi spunea: „Domnu’ Purcărea, prea mult lucrezi dragă, prea mult lucrezi. Ai lucrat şi azi noapte?” Şi eu simţeam un fel reproş, o dojană a ei: „Vă rog să mă iertaţi, doamnă, dar am avut ceva de lucru.” „Nu-i nimica, dragă, dar nu mai lucra atâta.” Am înţeles că o deranjez şi am căutat să limitez bătăile tablei... Că eu la un moment dat mi-am adus aminte că am lucrat tinichigerie la închisoarea Gherla, şi atuncea am cerut de acasă să-mi trimeată cele necesare pentru tinichigerie, adică un cleşte, ceva cositor şi un fier de lipit, aşa. Şi ziua ne duceam la câmp, iar seara eu băteam la tablă. Şi asta până o’ aflat femeile că mă pricep să pun ba un fund, ba să astup o gaură la o oală, la o căldare, şi în felul acesta mai căpătam şi eu ba un ciur de mălai, ba un litru de lapte, câte ceva care ne era necesar.

Şi ac-olo totul fiind liber, ne făceam câte un gard în jurul casei din beţe de floarea soarelui, şi bineînţeles că s-auzea tot ce mişcă. Şi Doamna Antonescu mi-a reproşat într-un fel destul de elegant... Relaţiile noastre au fost bune. Ne-am arătat binevoitori, am fost omenoşi şi am reuşit să o captăm într-un fel, şi până la urmă să o facem să îşi schimbe părerea. Şi s-a simţit obligată la un moment dat să afirme: „Domnule, ce păcat că Mareşalul nu v-a cunoscut, să vadă ce băieţi buni sunteţi.” O ajutam la lucruri mărunte: să mute ceva, să facă ceva mai greu... Mă chema: „Domnule Purcărea, nu vii să mi-ajuţi?” „Ba da, doamnă.”

 

[…]

 

Pe cine aţi mai cunoscut în domiciliul obligatoriu?

De exemplu, am avut parte să stau cu un fost profesor la Teologia din Bucureşti, I.V. Georgescu. În ’44 se spune că a fost răpit de pe stradă de către ruşi şi dus direct la Moscova. A stat doi ani acolo în anchete, după aceea a fost condamnat 10 ani şi dus în Siberia. După 10 ani de Siberia, în ’55, când au venit toţi prizonierii, a venit şi el, dar nu le-a’ dat drumul, că pe unii i-a’ condamnat, i-a’ mai ţinut, şi în ’57 a apărut şi el acolo la Lăteşti. Era un om de-o cultură deosebită, cunoştea câteva limbi, printre care aramaică, sanscrită, greacă, elenă, latina. De dragul cum vorbea el ruseşte, începusem şi noi ca ultima limbă să învăţăm ruseşte. Da’ mă rog, n-am învăţat prea mult, pentru că ne-am despărţit... El spunea: „Dom’le, mi s-a oferit să traduc Biblia, da’ nu m-am încumetat, că nu stăpâneam slavona. Acuma, după ce-am venit din Rusia, stăpânesc slavona, da’ sunt prea bătrân ca s-o mai pot traduce.” A fost dus şi în Deltă, şi s-a eliberat de acolo în ’64... După aceea a fost primit ca bibliotecar la Teologie. A murit în ’72 parcă. Era un om de o cultură extraordinară.

 

Mai era acolo familia Stupu, mai erau câteva fete şi, sigur, totdeauna când era nevoie de ceva, săream cu toţii şi le ajutam. Acolo am cunoscut-o şi pe nevastă-mea, că o ajutam la tăiat lemne, la reparat casa... Soţia mea era acolo cu încă o prietenă, Corina Boghici, căsătorită cu Virgil „Gili” Ioanid, un alt vechi deţinut, tot student la Filosofie.

Săream iute în ajutor acolo. Cu soţia am început aşa: eu o ajutam la ceva... ea zicea: „Dacă ai cămăşi, dă să ţi le spăl.” Mai era ceva. Erau băieţi care lucrau la crescătoria de păsări şi acolo se tăiau cai pentru hrana păsărilor, iar ei aduceau câte o bucată de ficat şi i-o dădeau ei. Eram aproape de răscruce de drumuri, aşa că atunci când Eugenia punea un grătar afară, bineînţeles că mirosul ăla îmbăta tot cartierul nostru. „Ooo, hai la Eugenia, că iar face grătar!” Şi ne duceam cu toţii şi căpătam câte o bucată de ficat prăjit. Şi aşa ne-am împrietenit, şi eu i-am povestit prima dată ce-a fost la Piteşti. Ea făcuse facultatea la Iaşi şi-i cunoştea pe toţi sucevenii. Şi a rămas înmărmurită când i-am povestit tot ce s-a întâmplat. „Nu se poate! Nu se poate!”

 

Puteţi să apreciaţi, retrospectiv, cum s-a produs apropierea? Era prietenie, dragoste, era necesitate?

Cum să zic? Trebuie să înţelegeţi comportamentul şi concepţia noastră despre femeie. Noi socoteam femeia, în afară de mamă, tot un fel de surori, astfel încât instincte sau imbolduri de anumită natură între noi nu exista’. Puteam să şi dormim lângă ele.

 

Şi cum v-aţi decis atunci să faceţi pasul acesta, să vă căsătoriţi?

S-a legat o prietenie, eram ca fraţii acolo: eu o ajutam, ea mă ajuta. Altă relaţie nu exista, decât o simpatie, până când după un an de zile am pus problema aşa: „Mă Eugenia, uite ce m-am gândit. Nu ştim cât stăm aici. Ce-ar fi să ne căsătorim? Şi om vedea noi, când ne-o da drumul, dacă ne-o’ da.” Ea n-a zis nu, da’: „Eu ştiu? Să vedem ce zic ai noştri.” Mie nu mi-a fost greu să-l anunţ pe tăică-miu, pe frate-miu, ei însă i-a fost foarte greu. Maică-sa lucra în Bârlad, era un fel de reparatoare de mâini şi de picioare. Pricepi ce-i asta? Ce nu puteau face doctorii, făcea ea cu o metodă chinezească. Era renumită în toată Moldova. Îţi punea un pansament, ţi-l schimba la patru zile, că prima dată e umflat, a doua oară trebuie să scadă, da’ înainte te trimetea la radiografie să vadă cum e osul şi după aceea ţi-l aşeza, ţi-l punea într-un fel de ghips făcut de ea şi după patru şedinţe îţi dădea mâna vindecată. Era renumită, a reuşit să pună ruptură de şold fără tijă... Chiar unii doctori din Iaşi spuneau: „Noi nu mai avem ce face, du-te la doamna Fuică.”

 

Şi aţi avut probleme cu ea pentru căsătorie?

Da, pentru că s-a speriat. „Cum, doi neisprăviţi, să vă legaţi unul de altul? Tu neterminată, el neterminat. Cum să faceţi?” Soţia zice: „Mamă, ne-om descurca noi în viaţă.” Da’ de ce s-a opus? Pentru că ea, cu o anumită poziţie în Bârlad, pesemne că pusese ochii pe cineva, se gândea că dacă se eliberează... Dar soţia nu s-a gândit. Ştii? Pentru că la câteva zile după ce a ajuns soţia în Lăteşti i-a dat telegramă: „Mamă, uite, sunt în Lăteşti, poţi să vii să mă vezi şi adu-mi câte ceva de îmbrăcat.” Şi maică-sa a venit... Băieţii i-au reparat casa, dar nu i-o’ putut găsi şi un pat, şi-atuncea au îmbrăcat un maldăr de paie într-o pătură şi când mama soacră a venit s-o vadă, a găsit-o cu acest maldăr de paie. Şi-a început să bocească, să plângă: „Cum, fată, de asta te-am dat eu la şcoală? Ca să te găsesc c-un maldăr de paie?” Şi atunci soţia, ca s-o îmblânzească, zice: „Mamă, nu ăsta e necazul cel mai mare. Închipuie-ţi dacă mă căsătoream cu un bărbat care se îmbăta şi mă bătea. Dacă dădea peste mine o maşină şi mă schilodea? Dacă atâtea şi atâtea... Nu era mai rău? Acum sunt sănătoasă şi asta trece.” Şi-n felul ăsta a îmbunat-o.

Şi când a auzit de chestia cu măritişul, a venit acolo, şi primul gând i-a fost: „Dar ce, fată, te grăbeşti?” Se gândea că e însărcinată, şi se grăbeşte să se căsătorească. „Mamă, cum te gândeşti la aşa ceva?” (râde - n.n.) „Da’ nu ştim cât mai stăm.” „Dar bine, mă fată, doi neisprăviţi amândoi. Ce vă faceţi?” „Om vedea, mamă.” Şi îmi spune Eugenia: „Mă, deseară să vii la noi, c-o zis mama să vii să stăm de vorbă.” Eu am fost un timid incurabil toată viaţă. Noroc că după aceea am fost pus la lucru, să fac una, să fac alta, şi am văzut că şi eu pot să fac şi am început să mai lepăd din timiditate. Dar momentele acestea te urmăresc toată viaţa... Ştii? Te naşti cu aşa ceva. Eu am devenit mai timid din cauza fratelui meu: pentru că el era un băiat frumos, cânta extraordinar de frumos, desena tot aşa, avea toate calităţile, şi eu am zis că n-am niciuna, şi asta m-a inhibat., m-a complexat.

 

Şi v-aţi dus?

M-am dus la masă, dar am mâncat cu atenţie, cu grijă. Şi după ce am plecat îi spune mamă-sa: „Fată, să nu te măriţi cu ăsta, că ăsta e bolnav. N-ai văzut că abia mânca.” Şi îmi spune Eugenia: „Măi, când mai vii la noi, mănâncă zdravăn, că la noi aşa se cunoaşte omul când îl angajezi la lucru, cu cât mănâncă. Mănâncă zdravăn... e şi de muncă bun.” A doua oară când m-am dus am mâncat şi eu (râde - n.n.) Da’ a fost o încercare. Până la urmă s-o consolat şi bineînţeles c-am făcut nuntă, am chemat aproape tot satul. A fost o nuntă frumoasă... Şi după un an de zile ne-a’ arestat pe amândoi.

Nicolae Purcărea s-a născut la 13 decembrie 1923 în Braşov. A fost arestat de patru ori (1942, 1945, 1949, 1958) şi condamnat în total la peste 20 de ani închisoare. A fost închis la Braşov, Văcăreşti, Alba Iulia, Caracal, Craiova, Piteşti, Poarta Albă, Peninsula, Jilava, Gherla, Codlea, Culmea, Grind, Galaţi, Aiud, dar a stat şi în domiciliu obligatoriu în Bărăgan între ultimele două arestări. A fost eliberat la 29 iulie 1964. Mai jos aveţi un fragment despre viaţa din domiciliul obligatoriu, dintr-un interviu extins publicat în volumul III al seriei „Experienţe carcerale în România comunistă”, coordonat de Cosmin Budeancă. Puteţi comanda volumul direct de pe site-ul editurii.

 

Care a fost prima impresie când aţi ajuns acolo?

Era în ’56, bănăţenii plecaseră din ’55, casele lor începuse’ deja să se năruie... Erau din pământ bătut sau din chirpici şi dacă n-aveai grija de ele se strica’. Ploaia le rodea, le mânca, şi mai erau şi cetăţenii care mai rămăsese’ şi care mai luau un geam, o uşă, ca să-şi repare propria casă. Mai rămâneau doar acoperişurile acoperite cu stuf sau cu paie... Când am ajuns acolo, mi-a spus miliţianul: „Du-te la un cunoscut şi stai până îţi găseşti o casă!” Şi pe cine l-am găsit acolo? Pe Bucur Stănescu. Era un tip foarte deştept, mai în vârstă ca mine... Fusese elevu’ lui Nae Ionescu, şi era profesor de filosofie... A stat o vreme în Germania, a venit în ţară în ’46 şi bineînţeles că a fost arestat şi el. A stat o grămadă de ani necondamnat, a fost şi pe la Aiud, da’ era tipul de om care suporta foarte greu jugul şi totdeauna era luat la anchete când aveau ocazia, că la anchete cu cât te arătai mai deştept, cu atâta te credea’ un opozant mai puternic, mai dârz. Or Bucur Stănescu era din acesta, se lua totdeauna la harţă cu ei, încât era foarte des anchetat la Feteşti. El era mai demult acolo, şi am stat la el o vreme, până mi-am reparat şi eu o casă. Şi când m-am uitat, am observat că peste drum era casa doamnei Antonescu, iar în spatele meu stătea doamna Lilica Codrean, fosta soţie a lui Corneliu Codreanu, căsătorită acum cu colonelul Praporgescu, băiatu’ generalului Praporgescu din Primul Război Mondial. Şi din cauza ei, şi colonelul erau cu domiciliu’ obligatoriu în comună.

 

Aţi putea să evocaţi figura doamnei Antonescu?

Doamna Antonescu era o fiinţă demnă. Înaltă, destul de slăbuţă... Nu era slabă, dar, totuşi, la vârsta ei nu era nici grasă, cu părul alb şi cu o anumită ţinută. Mergea ţanţoşă aşa, că seara ieşea şi ea să dea câte un tur, să facă o plimbare de seară. Eu băteam tabla până târziu, iar ea a doua zi îmi spunea: „Domnu’ Purcărea, prea mult lucrezi dragă, prea mult lucrezi. Ai lucrat şi azi noapte?” Şi eu simţeam un fel reproş, o dojană a ei: „Vă rog să mă iertaţi, doamnă, dar am avut ceva de lucru.” „Nu-i nimica, dragă, dar nu mai lucra atâta.” Am înţeles că o deranjez şi am căutat să limitez bătăile tablei... Că eu la un moment dat mi-am adus aminte că am lucrat tinichigerie la închisoarea Gherla, şi atuncea am cerut de acasă să-mi trimeată cele necesare pentru tinichigerie, adică un cleşte, ceva cositor şi un fier de lipit, aşa. Şi ziua ne duceam la câmp, iar seara eu băteam la tablă. Şi asta până o’ aflat femeile că mă pricep să pun ba un fund, ba să astup o gaură la o oală, la o căldare, şi în felul acesta mai căpătam şi eu ba un ciur de mălai, ba un litru de lapte, câte ceva care ne era necesar.

Şi ac-olo totul fiind liber, ne făceam câte un gard în jurul casei din beţe de floarea soarelui, şi bineînţeles că s-auzea tot ce mişcă. Şi Doamna Antonescu mi-a reproşat într-un fel destul de elegant... Relaţiile noastre au fost bune. Ne-am arătat binevoitori, am fost omenoşi şi am reuşit să o captăm într-un fel, şi până la urmă să o facem să îşi schimbe părerea. Şi s-a simţit obligată la un moment dat să afirme: „Domnule, ce păcat că Mareşalul nu v-a cunoscut, să vadă ce băieţi buni sunteţi.” O ajutam la lucruri mărunte: să mute ceva, să facă ceva mai greu... Mă chema: „Domnule Purcărea, nu vii să mi-ajuţi?” „Ba da, doamnă.”

 

[…]

 

Pe cine aţi mai cunoscut în domiciliul obligatoriu?

De exemplu, am avut parte să stau cu un fost profesor la Teologia din Bucureşti, I.V. Georgescu. În ’44 se spune că a fost răpit de pe stradă de către ruşi şi dus direct la Moscova. A stat doi ani acolo în anchete, după aceea a fost condamnat 10 ani şi dus în Siberia. După 10 ani de Siberia, în ’55, când au venit toţi prizonierii, a venit şi el, dar nu le-a’ dat drumul, că pe unii i-a’ condamnat, i-a’ mai ţinut, şi în ’57 a apărut şi el acolo la Lăteşti. Era un om de-o cultură deosebită, cunoştea câteva limbi, printre care aramaică, sanscrită, greacă, elenă, latina. De dragul cum vorbea el ruseşte, începusem şi noi ca ultima limbă să învăţăm ruseşte. Da’ mă rog, n-am învăţat prea mult, pentru că ne-am despărţit... El spunea: „Dom’le, mi s-a oferit să traduc Biblia, da’ nu m-am încumetat, că nu stăpâneam slavona. Acuma, după ce-am venit din Rusia, stăpânesc slavona, da’ sunt prea bătrân ca s-o mai pot traduce.” A fost dus şi în Deltă, şi s-a eliberat de acolo în ’64... După aceea a fost primit ca bibliotecar la Teologie. A murit în ’72 parcă. Era un om de o cultură extraordinară.

 

Mai era acolo familia Stupu, mai erau câteva fete şi, sigur, totdeauna când era nevoie de ceva, săream cu toţii şi le ajutam. Acolo am cunoscut-o şi pe nevastă-mea, că o ajutam la tăiat lemne, la reparat casa... Soţia mea era acolo cu încă o prietenă, Corina Boghici, căsătorită cu Virgil „Gili” Ioanid, un alt vechi deţinut, tot student la Filosofie.

Săream iute în ajutor acolo. Cu soţia am început aşa: eu o ajutam la ceva... ea zicea: „Dacă ai cămăşi, dă să ţi le spăl.” Mai era ceva. Erau băieţi care lucrau la crescătoria de păsări şi acolo se tăiau cai pentru hrana păsărilor, iar ei aduceau câte o bucată de ficat şi i-o dădeau ei. Eram aproape de răscruce de drumuri, aşa că atunci când Eugenia punea un grătar afară, bineînţeles că mirosul ăla îmbăta tot cartierul nostru. „Ooo, hai la Eugenia, că iar face grătar!” Şi ne duceam cu toţii şi căpătam câte o bucată de ficat prăjit. Şi aşa ne-am împrietenit, şi eu i-am povestit prima dată ce-a fost la Piteşti. Ea făcuse facultatea la Iaşi şi-i cunoştea pe toţi sucevenii. Şi a rămas înmărmurită când i-am povestit tot ce s-a întâmplat. „Nu se poate! Nu se poate!”

 

Puteţi să apreciaţi, retrospectiv, cum s-a produs apropierea? Era prietenie, dragoste, era necesitate?

Cum să zic? Trebuie să înţelegeţi comportamentul şi concepţia noastră despre femeie. Noi socoteam femeia, în afară de mamă, tot un fel de surori, astfel încât instincte sau imbolduri de anumită natură între noi nu exista’. Puteam să şi dormim lângă ele.

 

Şi cum v-aţi decis atunci să faceţi pasul acesta, să vă căsătoriţi?

S-a legat o prietenie, eram ca fraţii acolo: eu o ajutam, ea mă ajuta. Altă relaţie nu exista, decât o simpatie, până când după un an de zile am pus problema aşa: „Mă Eugenia, uite ce m-am gândit. Nu ştim cât stăm aici. Ce-ar fi să ne căsătorim? Şi om vedea noi, când ne-o da drumul, dacă ne-o’ da.” Ea n-a zis nu, da’: „Eu ştiu? Să vedem ce zic ai noştri.” Mie nu mi-a fost greu să-l anunţ pe tăică-miu, pe frate-miu, ei însă i-a fost foarte greu. Maică-sa lucra în Bârlad, era un fel de reparatoare de mâini şi de picioare. Pricepi ce-i asta? Ce nu puteau face doctorii, făcea ea cu o metodă chinezească. Era renumită în toată Moldova. Îţi punea un pansament, ţi-l schimba la patru zile, că prima dată e umflat, a doua oară trebuie să scadă, da’ înainte te trimetea la radiografie să vadă cum e osul şi după aceea ţi-l aşeza, ţi-l punea într-un fel de ghips făcut de ea şi după patru şedinţe îţi dădea mâna vindecată. Era renumită, a reuşit să pună ruptură de şold fără tijă... Chiar unii doctori din Iaşi spuneau: „Noi nu mai avem ce face, du-te la doamna Fuică.”

 

Şi aţi avut probleme cu ea pentru căsătorie?

Da, pentru că s-a speriat. „Cum, doi neisprăviţi, să vă legaţi unul de altul? Tu neterminată, el neterminat. Cum să faceţi?” Soţia zice: „Mamă, ne-om descurca noi în viaţă.” Da’ de ce s-a opus? Pentru că ea, cu o anumită poziţie în Bârlad, pesemne că pusese ochii pe cineva, se gândea că dacă se eliberează... Dar soţia nu s-a gândit. Ştii? Pentru că la câteva zile după ce a ajuns soţia în Lăteşti i-a dat telegramă: „Mamă, uite, sunt în Lăteşti, poţi să vii să mă vezi şi adu-mi câte ceva de îmbrăcat.” Şi maică-sa a venit... Băieţii i-au reparat casa, dar nu i-o’ putut găsi şi un pat, şi-atuncea au îmbrăcat un maldăr de paie într-o pătură şi când mama soacră a venit s-o vadă, a găsit-o cu acest maldăr de paie. Şi-a început să bocească, să plângă: „Cum, fată, de asta te-am dat eu la şcoală? Ca să te găsesc c-un maldăr de paie?” Şi atunci soţia, ca s-o îmblânzească, zice: „Mamă, nu ăsta e necazul cel mai mare. Închipuie-ţi dacă mă căsătoream cu un bărbat care se îmbăta şi mă bătea. Dacă dădea peste mine o maşină şi mă schilodea? Dacă atâtea şi atâtea... Nu era mai rău? Acum sunt sănătoasă şi asta trece.” Şi-n felul ăsta a îmbunat-o.

Şi când a auzit de chestia cu măritişul, a venit acolo, şi primul gând i-a fost: „Dar ce, fată, te grăbeşti?” Se gândea că e însărcinată, şi se grăbeşte să se căsătorească. „Mamă, cum te gândeşti la aşa ceva?” (râde - n.n.) „Da’ nu ştim cât mai stăm.” „Dar bine, mă fată, doi neisprăviţi amândoi. Ce vă faceţi?” „Om vedea, mamă.” Şi îmi spune Eugenia: „Mă, deseară să vii la noi, c-o zis mama să vii să stăm de vorbă.” Eu am fost un timid incurabil toată viaţă. Noroc că după aceea am fost pus la lucru, să fac una, să fac alta, şi am văzut că şi eu pot să fac şi am început să mai lepăd din timiditate. Dar momentele acestea te urmăresc toată viaţa... Ştii? Te naşti cu aşa ceva. Eu am devenit mai timid din cauza fratelui meu: pentru că el era un băiat frumos, cânta extraordinar de frumos, desena tot aşa, avea toate calităţile, şi eu am zis că n-am niciuna, şi asta m-a inhibat., m-a complexat.

 

Şi v-aţi dus?

M-am dus la masă, dar am mâncat cu atenţie, cu grijă. Şi după ce am plecat îi spune mamă-sa: „Fată, să nu te măriţi cu ăsta, că ăsta e bolnav. N-ai văzut că abia mânca.” Şi îmi spune Eugenia: „Măi, când mai vii la noi, mănâncă zdravăn, că la noi aşa se cunoaşte omul când îl angajezi la lucru, cu cât mănâncă. Mănâncă zdravăn... e şi de muncă bun.” A doua oară când m-am dus am mâncat şi eu (râde - n.n.) Da’ a fost o încercare. Până la urmă s-o consolat şi bineînţeles c-am făcut nuntă, am chemat aproape tot satul. A fost o nuntă frumoasă... Şi după un an de zile ne-a’ arestat pe amândoi.

SONDAJUL CSIC

Cum ați caracteriza Legea nr. 217/2015 (anti-legionară)?

EVENIMENTE

Mai

D L M M J V S
 
1
 
2
 
3
 
4
 
5
 
6
 
7
 
8
 
9
 
10
 
11
 
12
 
13
 
14
 
15
 
16
 
17
 
18
 
19
 
20
 
21
 
22
 
23
 
24
 
25
 
26
 
27
 
28
 
29
 
30
 
31
 
 
 
 
eveniment CSIC
alte evenimente